Ingeri cu aripi - petale

Ingerii dau pamantului
sarutul de seara.
Copii alearga in vise
tinandu-se de aripi-petale
cu rosii trandafiri si violete magnolii
Ce larg se deschide inaltul

ce mireasma coboara
asa se invata ruga
prima oara placutul albastru
din stelele tacerilor ascunse.
Altii in doruri… sau rugaciuni stau
cu tainice iubiri ori necredinte.  
Inger Aripe vreau suflet de cristal

pocalul in care sa curga Cuvantul…
ascultati!
ingerii saruta pamantul.

Ma nasc azi…

Cand Dumnezeu a pus

ingerii sa citeasca povesti

de mine  lega un suflet

sa nu ma desprind de pagini

in eternitatea gandurilor.

Eu si sufletul asta fara

umbra si fara aripi

suntem intr-o calatorie

a lui e mai inalta decat timpul

a mea cat dincolo

de pagina asta nerostita.

Vreau sa ma nasc azi din

palme strapunse-n piroane

da-mi clipa asta sa aud

cu ea bataia inimii Tale

Limbi vinovate

De ce-aţi amestecat literele?
Limbi vinovate de pe care se scurge scuipatul
De ce limbilor – 
De ce v-aţi făcut vinovate 
De ce-aţi comis asemenea păcate?
Când privirea zâmbeşte toate limbile se unesc în aceeaşi poveste.
Când privirea furtună, vorbele-s condamnate
Limbile-s de prisos, nu-i una mai bună.
Când vorbele tac toate în mine cuvântă
Oamenii’ntreabă ce-am, tăcerea-mi se’avântă.
N-am înţeles deşi te-am auzit
De mici vorbim aceleaşi cuvinte
Tu în lumea ta, 
Eu în lumea mea
Ţara ne uneşte şi neamul, şi glia.
Colindăm când pe munţi când prind şesuri
Călcăm sub picioare acelaşi pământ,
Dar mereu ne despart înţelesuri.

Celor care

Marcel Iureş.

.

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti,

şi n-aş avea dragoste,

sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

Şi chiar dacă aş avea darul proorociei,

şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa;

chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii,

şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor,

chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars,

şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare,

este plină de bunătate:

dragostea nu pizmuieşte;

dragostea nu se laudă,

nu se umflă de mândrie,

nu se poartă necuviincios,

nu caută folosul său,

nu se mânie,

nu se gândeşte la rău,

nu se bucură de neleguire,

ci se bucură de adevăr,

acopere totul,

crede totul,

nădăjduieşte totul,

sufere totul.

Dragostea nu va pieri niciodată.

Proorociile se vor sfîrşi;

limbile vor înceta;

cunoştinţa va avea sfârşit.

Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte;

dar cînd va veni ce este desăvîrşit,

acest ,,în parte” se va sfârşi.

Când eram copil,

vorbeam ca un copil,

simţeam ca un copil,

gândeam ca un copil;

cînd m-am făcut om mare,

am lepădat ce era copilăresc.

Acum,

vedem ca într-o oglindă,

în chip întunecos;

dar atunci, vom vedea faţă în faţă.

Acum,

cunosc în parte;

dar atunci,

voi cunoaşte deplin,

aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

Acum doar rămân aceste trei:

credinţa,

nădejdea

şi

dragostea;

dar cea mai mare dintre ele este

dragostea.

1 Corinteni 13

.

Au ajutat-o pe Florentina

convorbiri cu Octavian Paler. 9 februarie (pg.85)

” Să vă spun ceva amuzant. Mă caută într-o zi la telefon un domn din Chicago. Un roman în casa căruia am fost în urmă cu vre-o unsprezece ani. Din vorbă în vorbă, d-l Bălan mă felicită pentru un text apărut într-o publicaţie romanească din America; text preluat de pe Internet şi “din cateva jurnale din ţară” îmi precizează interlocutorul meu. Pana atunci discutasem banalitaţi. Presimţind că e ceva în neregulă, îi cer domnului Bălan lămuriri. “Despre ce text e vorba? Nu cumva se cheamă “Paradoxul vremurilor noastre”? (Cu vre-o jumătate de an în urmă, m-am trezit cu o revistă din Canada care publica, sub semnătura mea şi chiar cu poza mea alături, un text care nu-mi aparţinea, avand acel titlu.) “Nu, nu, zice domnul din Chicago, convins că-mi face plăcere să aflu noutatea. Se cheamă Interviu cu Dumnezeu”.  Am rămas blocat. Apoi, asigurandu-l pe cel care-mi daduse “vestea” că n-am fost niciodată în Ceruri, l-am rugat să-mi trimită şi mie “interviul”,  ca să văd cum m-am comportat în calitate de reporter metafizic.

Omul mi-a trimis un xerox. Iată, vi-l reproduc.

Interviu cu Dumnezeu, de Octavian Paler

 - Ai vrea să îmi iei un interviu, deci…zise Dumnezeu?

-Daca ai timp.… am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; că îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?

-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;
sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.

-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…”

Copilărie

 

Închis, doar un biet sunt
Copil fără gânduri multe
Albe şi jucăuşe, doar câteva
Desene, cărticele, jucării
Bezele’n farfurii.

Singur, doar un biet sunt
Copil cu împărătesc regat
Soldăţei, maşini ş’un ursuleţ
Pluşat, simplu şi pufos
Drăgăstos.

Mic, doar un biet sunt
Copil ce aşteaptă o vreme
Frumoasă să vie
Mici mari devin
Şi uită de pelin.

 

Suntem!

Înmărmurim pietrele
Înfrunzim iarba
Mişcăm mişcările din inima roţilor
Ţiganilor le-au crescut zâmbete
Din mâinile moţilor.
Viitoare vremi leagănă pe braţe primăvara
viitorului ce trece pe acum şi moare.
Înmărmurim marmura treptelor
Însufleţim perechile suflet
Înviorăm arcuşul viorilor
Cântăm cuvinte cântului
Suntem pământului suflet
Şi sare pământului.
Înmărmurim lumina pe raze
Şi’o ducem în suflet şi-n case
Prin flori şi prin vaze
Înmărmurim soarele’n raze.

Toma…

…Cat Toma sunt Doamne…!
cand maini am vrut sa ating
ai trimis imbratiari
coasta de-am vrut sa simt
mi-ai aratat in altii dureri.
Ti-am cerut sa vad…
si mi-ai dat stele
in priviri sa sorb cer curat
vesminte de raze mi-ai facut.
Tu mi-ai spus ca Esti
eu am vrut sa TE stiu
Cat Toma sunt…te rog
Intra in odaile fara usi!
fa-mi ochii sa simta
si sufletul sa vada
Lumina camerei de SUS.

Lacrima

Pribegită de sentimente şi dorinţe

ea, alunecă posomorât

pe obrazul omorât.

Străbate tristeţi resimţite

şi emoţii parvenite.

Spală cu smerenie, şterge cu evlavie

şi usucă cu modestie.

Păcatele’s iertate

şi sentimentele uitate.

Lacrimile, curg armonios

doar… pe omul frumos.