pădurea de fier

iarbă de fier mancată de vitele slabe ca să fie tari

au mancat pan’a fost foamete fără să se îngraşe

fiare de lemn să ţină pădurea captivă pana se uită izvorele-n ceruri

în oglinizile lacurilor, în ochii căprioarelor ce s-adapă…

nu creşte o funză

scarţaie tabla copacilor – dintr-o eroare

nici un fir de iarbă nu-i ascuţit, deşi a fost

nu mai ascultă alinierea pomilor. nu vede. nu aude

s-a culcat sub cerul înstelat de copite

pe-o bucată de beton a rămas scoarţa pămantului întemniţat dedesubt

ruginitele balamale cresc veşnic

pe bordura unei alei din pădure o gărgăriţă confuză se odihneşte

la un concert de ramură ce scarţaie

condamnand întunericul cu un fruct ciudat ce arde

Tablou

o bucată de cer între tâmple albe

câteva pete de culoare

azvârlite ici şi colo

la pura întâmplare

nişte nori cu umeri grei şi bătrâni

o vrabie moartă – toţi ucidem vrăbii măcar o dată în viaţă

şi toţi suntem o vrabie

arcuită de suflet

pe o floare doi fluturi

„şchiopi” de o aripă – fiecare,

iar ochii mei

învaţă să zboare din carne.

Tablou – Ramona-Sandrina Ilie

Foto: Dan Colcer

dor (de tine)

cum umbrele lumina o-nvăluie în formă

şi-apare ce de altfel nu se putea vedea

atunci cand dintre toate, tu eşti aşa departe

conturul fără margini, în forma lui deplină:

stridentă dintr-o dată

e-ntreagă lipsa ta

NIHIL

.

Ce trist amor

Să vrai,

Să stai,

Cu cei ce mor.

Şi ce avânt

Să treci,

Pe veci,

Într-un mormânt.

Ce fără rost

Trăind,

Gândind,

De n-ai fi fost.

Şi ce cuvânt…

Mister,

În cer,

Şi pe pământ.

.

George Bacovia

.

La mulţi ani, Calibro!

…

.

dă-mi idee

să pot să-ţi spun

ce nu eşti pentru mine

.

până acum te-am văzut

în genunchi, plânsă

întoarsă pe dos

şi uneori am crezut că eşti fericită.

.

chiar nu ştiu

ce a rămas din tine

să nu fie şi al meu

totuşi

mă sperie să-mi imaginez

că o să vrei

să-mi răspunzi sincer

într-o zi

.

Mircea Crişan

.

gânduri simple în cuvinte şi mai simple

.

Cred că am trăit mai mult decât mi s-a spus

Şi mai cred că am dublul vârstei mele.

Pământul meu e mult mai bătrân,

Cerul meu e mult mai întins,

Stelele mele sunt mult mai multe,

Oceanele mele sunt mult mai adânci,

Munţii mei sunt mult mai înalţi.

Zilele mele sunt zile

Iar nopţile mele sunt nopţi

O separare clară între două vieţi

Una trăită ziua

alergând printre oameni,

Una trăită noaptea

călătorind printre stele.

Mai mult sau mai puţin.

De prea puţine ori

.

…

parcă m-am născut

în secunda în care

ai plecat

şi abia atunci

mi-am dat seama

că-mi pot închide ochii

şi
chiar te pot visa

.

de prea puţine ori am sanctificat cuvântul

de prea multe ori am sacrificat femeia

ca idee pierdută

re-trasă în cara-pacea plăcerii

poate
într-o primăvară

îmi voi curăţa iubita

ca via

de toate literele pe care le-am lăsat

să crească pe ea

ca vâscul

.

Frânturi din poezia lui Mircea

.

Oana Anesia Opincariu

Până una alta, poate ne unim forţele şi o salvăm pe Oana Anesia Opincariu. Poate că şi ea scrie poezie. Baftă la bac, Oana! Cât de greu ţi-a fost să reînveţi alfabetul la 18 ani…

Amănunte despre cazul disperat al campioanei europene la patinaj viteză – AICI

.

Şi un rezultat AICI

Filmuleţul de la ACASĂ TV – AICI

putina culoare: variante de Header

oricum nu se potrivesc ca/s mici, sarace/n pixeli, da dupa mintea mea ceva de genu s/ar potrivi mai bine (viata colorata/n poezie. poezia e o galerie de imagini in cuvinte )

 

Visul

 

E o umbră nevăzută

A tuturor

Cade ca o frunză

Se aşterne ca o pătură.

Nu durează o veşnicie

Ai impresia de secunde

Viaţa ţi’se scurge

Visând.