iarbă de fier mâncată de vitele slabe ca să fie tari
au mâncat pân’a fost foamete fără să se îngraşe
fiare de lemn să ţină pădurea captivă pana se uită izvorele-n ceruri
în oglinzile lacurilor, în ochii căprioarelor ce s-adapă…
nu creşte o frunză
scârţâie tabla copacilor – dintr-o eroare
nici un fir de iarbă nu-i ascuţit, deşi a fost
nu mai ascultă alinierea pomilor. nu vede. nu aude
s-a culcat sub cerul înstelat de copite
pe-o bucată de beton a rămas scoarţa pământului întemniţat dedesubt
ruginitele balamale cresc veşnic
pe bordura unei alei din pădure o gărgăriţă confuză se odihneşte
la un concert de ramură ce scârţâie
condamnând întunericul cu un fruct ciudat ce arde
- Comentariu
- Republicare
-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Blog Liber la Poezie Tânără 
La multi ani tuturor romanilor! 🙂
Craciun fericit! alaturi de cei dragi. Sa fie masa imbelsugata, inima implinita si bucuria prezenta.
Buna ziua nu am gasit un formular de contact sau un mail de contatc asa ca o sa postezi aici. Sectiunea dvs de poezii este una foarte buna si am citit cateva poezii foarte bune. Site-ul ArtCrew este un site pentru arta, in special pentru poezii, incercam sa promovam atat poezii cat si viitorii poeti ai romaniei. O pista mica de lansare pentru cei ce voi fi „mari” in anii ce o sa vina. Daca doritii sa ne ajutati sa promovam poeziile romanilor de pretutindeni v-am fi recunascatori.
Va Multumim,
Echipa ArtCrew.
Doriti sa promovati si poeziile mele? Aici ma gandesc ca pot ajuta, insa nu stiu cum va pot ajuta sa promovati poeziile romanilor de pretutindeni. 🙂
Singura conditie ar fi, ca daca cumva faceti bani pe ele, sa/mi spuneti si mie 🙂
Multumesc pentru invitatie,
Ruben Bucoiu
http://fwr.ro/admin/fwr-ro-clip-daca-rudyard-kipling/
Vă recomand 😉
Salut, Biblioteca Prăfuită organizează concursul http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/2011/09/concurs-despletind-soapte-bp.html este un concurs serios cu premiu real, un volum de poezii semnat de însuşi autoarea cărţii pentru câştigator. (Mai multe detalii în linkul ataşat)
Te invităm să participi şi tu dacă crezi că ţi se pare interesant.
IIIII
VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III
Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonese, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată, care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate, a cosmicităţii . Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful.
Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole/”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie – spirit, obiectiv – subiectiv; particular – universal; teoretic – pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”/, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.
Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”. – Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonese permite restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau “/Era fără vârstă/”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale igognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră/”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste- de la Viena, sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonese se va aliena şi el , desigur,în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobebesean, într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă – pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria/”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste/”, pentru a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul limitativ – spaţial şi temporal al antropismului, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore ” se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean – reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvisticeşi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual – în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonese, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu întraltul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibnizeene:”/… /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ….
Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu. Probabil, va urma…
Meditaţie la catafalcul scriitorului sibian Mircea Ivănescu – Gheorghe Apetroae Sibiu
Legătura de suflet şi materială cu tine, Mircea Ivănescu, are , acum, în faţa catafalcului în care stai condamnat de instanţele entropice ale Universalului stâlp de trup luminat de-spiritualizat, dimensiuni cosmice!… Peste nimic, s-a prăbuşit din cerul citrin al frumosului şi al astralului Sibiu , pentru a se înălţa în loc şi a-i opri prăbuşirea în neantul clipei şi pentru totdeauna, încă o fiinţă. Este aceasta una dintre stelele unice în strălucire ale literaturii şi spiritualităţii româneşti, mereu în căutările dedalice, cum cele ale unui Ulise homeric. Este scriitorul european şi traductologul anglicist Mircea Ivănescu, sufletul blând , adânc şi înalt auctorial, astral în simţiri şi în silogismele ţesute din ironii anecdotice, spre dezalienarea adâncurilor din cu-vânt cu jocul unor esenţe spirituale sublimate în anatase tremole.
Aşadar, atât de jos, fiind şi atât de apăsat de procesiunea ta de înhumare, cred că tu, Mircea Ivănescu, poţi lesne să atingi, cu lumina livrescului tău, toate traveele şi colţurile cerului , locurile veşniciei tale, în chip divin, de serafim cu aripi creatoare de lumină prometeică, iniţiatică, largi cât cerul. Eşti acum, acea umbră a unei fiinţe mult iubită de noi, de cei care te-au cunoscut, dintre care mulţi ţi-au fost discipoli şi au exultat în lumina ta cea plecată acum cu tine , după o altă stea pe vesperale văi, pentru a se pierde în înălţimile cu voie divină, ori pe câmpiile vide ale unui cer hăruit cu harul flacării tale, cu al tău nemărginit lăuntric transubstanţializat pentru eternitate!.. Că sufletul tău şi-a căpătat insolitul din vieţile înalte james – joyceiene şi poundiene, pe care le-ai împrumutat pentru exilul pământean, din viziunile halucinante, groteşti şi stranii, în tangajul realului cu fantasticul, ale lui Kafka, din dramatismul şi sindinamica fluxului conflictual narativ dialectizat prin metaforele antinomice, ale lui Faulkner,sau din complexitatea sufletelor proteice în topologii cu peisaje lucinde şi din ironile enciclopedice şi gnomice configurate antinomic şi metaforic de Musil, ori din armonia interioară a versului care individualizează, în eseu imnic, cosmicul antic în diacroniile existenţiale, la Holderlin şi nu numai. Sunt coordonatele verticalei celestei tale traiectorii providenţiale, muncite sisific de-alungul vieţii tale, mult meritate şi bine-cuvântate. . Şi nu oricum!… Mările sepulcrale vor vântura acel nisip tenebros al tău, dar spiritualizat , complexat în teluricul din neant, care se va amesteca cu cel al Stelei tale iubite, distinsul ziarist şi om de cultură, un alt astru căzut, şi el, în acelaş neant, spre ne-pierire, acum mai bine de 13 ani, din acelaş cer sibian!…
Cu tine, sub tine, poate şi deasupra ta, în apolinicul razelor tale vor trece în angelice plutiri îngerii sacerdotali în chip de păsări sfinte şi în zborul lor astral, cu fâlfâiri de cristice aripi, în coruri de slavă, cu goarne, surle şi trâmbiţe îţi vor cânta şi îţi vor însoţi zborul spre a-ţi auzi mereu cântecele mării tale existenţiale în valuri crisale şi smaragde care au bătut adânc deceniile navei tale spirituale, tu rămânând statornic, în glorie şi invincibil la prora literaturii naţionale, a postmodernismului literar şi a traductologiei, până, hăt, la vârsta neputinţei!…
Printre noi, cu noi, ai plecat cu sufletul, ca o clipă, în sacrificarea unui tradiţionalism literar nefericit adormit, vremuit de optuzele întunecimi ale unui demers literar apocaliptic, în speranţa unei vremi escatologice, de trezii iconoclaste şi de renaşteri pure, Mircea Ivănescu!… Plecarea ta e un transfer într-un exil al identităţii literare şi îşi va lăsa aici şi oriunde, acum şi pentru totdeauna, reverberaţiile unui gol nemărginit în sufletele celor care te-au cunoscut şi te-au înţeles, care au trăit spiritual în preajma ta şi te-au iubit ca pe o flacără a flăcării divine din care şi-au sorbit căldura luminii. Ei sunt veniţi aici, din Sibiu, de la Bucureşti şi din Basarabia cea sfântă şi românească, pentru a înnota în regret şi în mările lor pline de lacrimi spre înălţimile tale ,de mult rupte de bruiajul cotidianului, în a te purta pe valuri de stăruinţă pe ultima ta cale pământească, spre edenul – paradis al eternităţii tale!..
Tot atât de mult, ţi-au simţit plecarea şi colegii scriitori de la revistele literare sibiene Transilvania şi Euphorion, de la alte reviste la care ai publicat cursiv şi ţi-ai lăsat, în filele lor, mai bine de 50 de ani, vlaga voinţei şi genei tale literare, existenţa-ţi solară în literatura română astrală, şi nu numai, o viaţă caracterizată printr-o muncă livrescă tenace şi fructuoasă axiologic pe tărâmul creaţiei estetice.
De aceea, colegii tăi scriitori n-au reuşit să se desprindă uşor şi oricum de tine, cel care ai fost mereu cu ei, de decenii, Mircea Ivănescu!… I-am văzut alături, proteici şi neproteici, lângă catafalcul tău, în acest ceas al despărţirii de tine, pe redutabilii cărturari Mircea Tomuş , Mircea Braga, pe scriitorii Ion Radu Văcărescu, Mihai Posada, Dumitru Chioaru, Rodica Braga, Anca Sârghie…, pe poeţii basarabeni şi pe toţi cei care , mai vârstnici sau mai începători, au stat în preajma ta, pentru a se hărui cu tot sufletul tău, lângă tine, Everest al culturii române, spre a lua din înălţimile tale şi a primi de la tine prinosul intelectual de lumină scriitoricească.
Mă aplec spre tine, Mircea Ivănescu, cu gratitudine, pentru a-ţi sorbi toate culorile amintirilor, începând de la 1984 şi pentru a-ţi mulţumi de căldura cu care m-ai primit atunci, dezinteresat, în universul tău literar!… Mă obligă aceasta, de a-ţi purta vie şi integrală imaginea de magistru, ca a unui personaj de mit, unei fortăreţe inexpugnabile în poezie, unei referinţe morale şi spirituale, lumina din lumina astrului liber care a apus încă în plină zi, dar fără a-şi pierde cât de puţin din genuina-i strălucire!… Memorez momentul anului 1984, în care m-ai lasat să-ţi iau, fără vamă, lumină din vulcanicii tăi ani, atunci, în vogă existenţială!… De aceea nu am odihnă şi nu pot şi nu ştiu decât să te caut mereu primul printre cei din care am crescut în lăuntrică iubire spirituală, rodire întinsă din razele-ţi solare, ca ale unui cer celestin, senin şi ocrotitor!…
Tot timpul tău a rămas un havuz ce –şi eluviază absintul marelui tău spirit
într-un fluviu de gratitudini şi de mare trecut literar, un Cronos prăbuşit, spre a se înălţa, pe cascadele literaturii postmoderniste futuriste!…
Că tu, Mircea Ivănescu, nu pleaci spiritual dintre noi!… Ai rămas zidit în tot monumentul nostru cultural naţional prin întreaga-ţi existenţă raţională şi intuitivă anabazică şi celestă , pentru eternitatea căutărilor întru marea-ţi fiinţă. Vom păstra mereu vie imaginea chipului tău de lumină, într-o permanenţă a surâsului generos pe buze cu grimasă expresivă a dimensiunii bunătăţii tale nemărginite şi cu semnificante intelectual- arnoldice anecdotice. Ai trecut după steaua ta, stea cu harul din harul veşniciei cristice, iar noi rugăm providenţa la răsplata muncii tale de propăşire aici, pentru cei ce-ţi urmează, a unei literaturi într-un sublimat de înaltă factură hermeneutică, estetică şi gnomic-epistemologică, iar răsplata binelui făcut este de a te primi în înflorile grădinilor celeste, unde nu-ţi vei înceta prezenţa nobilă, opera ta de prim ctitor spiritual –intelectiv al paradisului veşnic!…
Noi cei rămaşi aici, te vom căuta în misterele cerului, prezenţi mereu pe cărările albastre – ametiste ale celestului, spre a te re-găsi şi a te re-aduce, un Nestor al nostru, în atingerea memoriei Edenului, din zodiile eterului!…
Să-ţi glăsuiască ţie, sfânt magistru întru nobilă literatură , clopotele sfinte, eternitatea helenică, cu vocea revolută a nemărginirii!..
Să ne vestească, ele, prin dangătul astral, spre a ne bucura, ştirea sosirii marelui tău spirit în slava celor mai înalte ceruri!… Ele să-ţi primească ,în văzul lor, lumina veşnică a fiinţei tale înspre primenirea luminii lor şi să ţi-o păstreze întru cele divine, iar crucea acoperită de jerbele de lumină din florile recunoaşterii pământeşti să-ţi străjuiască aici, între noi, cei veniţi şi neveniţi, tronul tău uzurpat de teluricul ţărânii , noi, cei care ne-am certat cu Caliban, rămânându-ţi străjerii loiali ai oglinzii tale vii , simbolul etern al cerurilor în iubirea nemuririi tale!…
Sibiu, 23.07.2011….Meditaţie la catafalcul scriitorului Mircea Ivănescu – Gheorghe Apetroae Sibiu
FULGERÂND TĂCEREA
Gheorghe Apetroae- Sibiu
LA PORT ARTHUR
Aici, din resturi argilii, o fire blue de cer încins
cu suflul primăverii, plasmă din adânc, desprins,
eşti prund cu sângerări în vreri: chip de nisip
ce creşti în duh, duh bolţii, granatic în cu-vânt…
aduni din ploi de flori, balsamul greu de mir,
sedus de jumătăţi de corn, magnetice – n de-lir,
şi-ncercuit de-un gând involt, zvâcneşti în bobociri
de îngeri cu lumini în aripi, pe cerul în citrin!….
Aici, răsari din el, al lui şi-n sine-n re-găsiri
pe-algare mări geode, colindător de stele,
în valuri crise- malachii, plimbi rozele re-bele…
Eşti rege pe columbe, pe griji şi pe mistere!..
Alegi, în schimb, simţiri în Thule, alte arce
din vieţile de aştri-n zori cu re-trăiri în Parce
şi verşi râuri de raze-lacrimi în mistice asceze!…
De suferi, stânca-ţi creşte-n cruci urme prin datini-
un crin alb cu balsam, să i – l oferi bacantei
virilă-n simţăminte mari şi în iubiri cu patimi !….
Speranţa noii dimineţi zăgăzuită – n Sfinx,
din ce-s smeriri, tu le înalţi o rugă la părinţi,
în tot ce sapi, să dai de multele lor lacrimi,
cu raze, re-nflorind trăiri, în recile iatacuri…
De trecere, să scapi, re-izvodeşti firii icoane
le- aşezi : pe fruntea Lunii, mălinii coroane,
femeiei uceniţă-n scrin…Cu chip de pelerin,monahul,
dintr-un gheţar finland, pe-o scandinavă cale,
în pripăşiri de demoni, sub vălmăşii de-azur,
apostol crist devii şi strajă Ofeliei barbare,
s-o cânţi, ca şi Rimbaud, uimit de Port Arthur!…
ÎN SEMNE CRESC MITURI I
gheorghe apetroae sibiu
Din acelaşi locuri răsar
în ele abisale,
cu ne-timpul libertăţii,
vestalele :
e trecutul tău depăşit
de ne-trecut ,
sporind puterea norului
în cinabru pe crug,
pe tot alt cer,
pentru tine acoperit
de centaurei suave
şi adamice, de vis:
un senin alpin,
în frac de abis…
Graţia, cu faţă rozină
prelinsă de rouă –
zorii, al dimineţii surâs
pe o lateritică piatră ,
arde de iubire,
majalică în dans-.
suava convallarie
cu gene turcoaz…
Cu ea te-ai logodit,
aşteptând să arzi,
când balsamu-i inspiri
şi-o doreşti,
la un lesivaj,
topindu-l în vene
când în ele arzi…
Pe locul cristic ,
în templu, rebele
hoinăresc razele
de ne-linişti, grele
despletite de stele
în corole isabele…
privirile întâlnite
în mare, crisale
să le iubeşti,
în lagune, fecioare:
flăcări în trupuri
aprinse de valuri,
până simţi că pier
în calendare
sărbătorile mari,
rămase virgine
şi până simţi
cum se despletesc
de chinuri barbare,
oprimând şi robind,
în ele, cu ele,
cântecul, în altele…
dimineţile tale…
Fălticeni, 1966
GHEORGHE APETROAE – TEMPLE ÎN FLĂCĂRI
SCENĂ DE PANTEISME I
De la cerul cu care de copil eşti logodit,
te hrăneşti cu himera-n fulger, glacială:
– E luna plină , uitată pe valurile crise
şi umbra genelor castanii: lucirile ei
în descărnarea depărtării apocalipsei!…
Îşi oferă din raze, aurul primelor flori,
lui Celaeno, pletele primăverii cuminţi:
dimineaţa fericirii ei de apus răpită…
-În ploaia ta, rana aşteptării să-i stingi,
la botezul matern cu pâine şi cu-vinte,
mai înainte de nuntirea verbelor roase,
de sărutul polar al luminii bolţii aride…
în cascada îmbrăţişărilor fierbinţi,
s-acoperă cu cerul zâmbetul ei de copil….
SCENĂ DE PANTEISME II
Ne – răpus, în jilţul ei de-argint prăvălit,
din ardere – i creşti în prospeţimi
lumina zărilor albastre , nevrozele în doi:
sărutul lacrimelor pe fiecare piatră,
ofranda nivală a cerului bine strâns
în snopuri de fruze şi flori deşarte :
salcii plângătoare în al apelor zvon…
– Pe zâna cu părul andaluz despletit
în solitudine, înlăcrimând în cântece
de suferinţe, de umbra tămăduituare
adâncul veneric al pădurii ei îl dezbraci
şi vălul multifloral în iluzii i-l prinzi
semn nuzial şi miraj al dorinţelor blues…
Dintre verdurile adore ale stelelor,
oferi brizei, numai vesnicia rozei albastre
profeţită de nimfe, apelor nostalgice,
iar ei, numai ei, simţiri cu balsam
de libertate în libertate.. cu-venita linişte…
SCENĂ DE PANTEISME III
În bântuirea valului de nedespărţiri, în amurg
se învârt ace-secunde spre întâlnirea clipelor!…
Cerul, în albastru, în el, căpuşând solar
primăvara nouă ce-şi ninge polenul cerului
din corăbii în hyacint, legănate de noul vânt,
cântă, viscolind cu gingăşii, briza mării,
altele în altele, spulberând din fiecare zi,
scântieierile de plăceri în renuntiri de idei…
Toate-s ne-nceput: lumini, aşteptări, iubiri
prin ceaţă, polei, ploi şi ninsori de stele…
Tu, dormi în vina zbaterii balsamului de roze,
şi arzi în palme nisipul ei pelagic, nostalgiile
în leagănul de cântec al lebedei ucisă
pentru o trezie în baletul ne-cu-vintelor
răstignite,unul în altul, sfâşiată – amintirea
sfârşitului primelor ploi de narcoze…
NU EŞTI COPACUL ACELA…
gheorghe apetroae sibiu
– Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
să ţii de casă şi căldură vie pentru cei sărmani,
sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea !..
-Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olive rădăcini,
ci veşnic le hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
în el păduri, urci razele-i în alte ranguri,revărsând
mărirea Lui şi adevăru-n glas al marelui cu-vânt,
un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând!…
– Nu eşti copacul care se înclină de zefir pe lunci!..
– Copac te-apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
simţirii să rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
potire-cupe de lumini pe ramul tău cu stele ruginii…
Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
cu nopţile şi stele reci, iubind în sine ne-mpliniri,
cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
– Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..
– Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinic în trăiri,
clopot ceresc, vibrând nădejdilor în alte răsăriri…
Ţi-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
de freamăt eşti cuprins şi duh,din duhul de lumini,
absorbi avid, tot ce nu a fost supt de alte rădăcini-
plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri!…
– Nu eşti copacul acela care – atunci pierea pe hat …
– Copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim,
să o întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat
cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă ,
copac, cum creşti din tine liber, bolţii, păstorind
dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
cu păsările pe-al tău ram,cu glas de vânt prin frunze…
În noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
– Nu eşti copacul ,unul, fără Unul, în nelinişti slugă!….
– Copac prin fire-ţi înfrunzit bogat,în alt păcat te vrei
preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi
când nu te clatini şi-ncovoi,oricum, ci îţi înalţi pe stei
vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
Îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
născut din sarea ţarinei cu-al primăverilor dureri,
când de-al lor simţ, o mare -ţi biciuieşte gândul ;…
Nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…
Literatura, Aproape de metafizică,
Gheorghe Apetroae Sibiu
G/A/S – discurs alegoric
Cu zorii în citrin, încerci încă o seară/
şi viaţa să n-o pierzi, o-mparţi/
duh florilor, să poţi intra de veghe/
în templul lor de crome şi sfinţenii,/
înaltul ,de adânc, păzindu-l, să-l desparţi…/
Îţi prinzi în joc cu ritm de flăcără, căderea/
nelinişti şi dureri în zbor cu vreri le duci, /
în leagănul luminii fiorii ţi-i arunci /
să poţi urca un nud lazur în euclazul serii/
purtat de-amorul ei serafic, nevăzut…/
te-ntreci cu asfinţitul de plăceri, îl cânţi
şi îi oferi nimicului din câte ţi-au rămas,/
a încânta apusul stelei tale, răsărind/
în raza ta să-i arzi, s-o ai, să-i râzi când cazi/
de regăsirea sacră, în nesfârsitul dans… /
la paradisul de atunci în ritmuri vii îţi urci /
tot sângele iubirii în cerul inimii din gând,/
filoane de lumină, lumină-i, sângerând! …
Cluj-napoca,1985
Literatura, Postmodernismul lui Mircea Ivănescu,
Gheorghe Apetroae Sibiu
Poezia curentelor postmoderniste ,în general, un edificiu liric de scurt metraj, s-a construit de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la construcții poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă în crome stranii și în vibrații asonante… Se descoperă în registrul armoniilor fonice partituri ale dizarmoniilor cosmice ,care dezvoltă in itum atitudini limaxice și stări noetice celeste,reverberând din ineditul disonant în integralitatea existențialismului antropologic, cu o rezistență comprehensivă, în ecuații cu termeni liberi alcătuitoare de cadre și sisteme gnomice în configurări estetizate. Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, anecdoticului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului , spre a crea în structurile poetice fațete – măști cu reflexii antinomice, de natură telurică și apolinică de înaltă factură literară, opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență prin criptarea în metaforă , prin corespondențe și analogii de simple intenții absconse: frumosul în urât, concretul uman și normalitatea ontologică în imaginar . Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul prin extracțiile temporale , prin utilizarea acelor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice și imagistice , lingvistic dominate de imagismul spațial metaforic, care realizează axiologic individuațiile și elimină evanescențele tocmai prin echivalența noumenologică a textelor juxtapuse. Sunt acestea, desigur, esențe lirice postmoderne care ne despart de creațiile versicate clasice prin fermitatea în înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și prin disimulării în actul creației…. Mircea Ivănescu, așa cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care, în destinul și voința-i, livrești, putea identifica facil textele de valoare prin realizarea facilă și cu rafinament de corespondențe livrești între principiile textelor comparate . Pentru a grăbi clasificarea textului prezentat de autor și a-i releva limitele, arunca în arenă citate bine articulate, în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas. Cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud. Scrierile cu tonalități și principii etico-sociale , dacă se prezentau, erau negate exaustiv prin accentele sociologice radicale, prin eludarea intenționată a valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora și a le scoate din ringul literar, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba sau cu Giusepe Ungaretti. Uneori, particulariza cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice , pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând cu erotismul încifrat, la rând, cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez. Sau, de multe ori, lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de unele texte pronunțat auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminare poetică, prin descifrarea misterelor existențiale si esențelor criptate în textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său,și pe care ni le releva,în asemănări și diferențieri leibniziene, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams… Apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese și Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și Rabindranath Tagore… Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . – De ce? Pentru că a reușit inducerea sindinamic/chorologică a acestui curent literar-filosofic occidental postmodernist narativ în poezia românească contemporană. A reușit cu succes inducerea, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervenții inebranlabile, prin structurarea accentuat anecdotică , expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor,de la satiric și până la descifrarea și devoalarea misterului identității , asemănării și ființării . Poezia sa inedită și critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și , de ce nu, românească în acei ani memorabili pentru o literatura citadină contemporană de factură temporal – axiologică. Aceasta s-a constituit prin Mircea Ivănescu, baza pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din cristalizarile noesice,din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare, pentru edificii poetice, la aceleași cote, structuri și dimensiuni literare pe care le reușise în alte spații Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom în citica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre , Andre Maurois , Andre Thibaudet, Charles Mauron , Jean-Pierre Richard , Jean – Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză , Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read , Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă, și nu numai, în toate aceste spațialități culturale comparabile, până la identificare, cu postmodernismul literar românesc. În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traductolog, prin numeroase traduceri din limba engleză, culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyse, scriitorul Mircea Ivănescu s-a configurat și a devenit reperul literar cultural ireversibil, de înalt rang, în literatura română și nu numai, a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21…. Cât privește frecvența prezenței scriitorului poet eseist și traductolog, Mircea Ivănescu, în cercurile literare sibiene din perioada 1986 – 1996, modestia sa conjugată cu înalta cultură, contribuția sa la geneza dialogului livresc în toate aceste întâlniri literare, m-au fericit și m-au fascinat!… De aceea, îi voi păstra vie, cu o adâncă grație și venerație, cât voi trăi, imaginea de om de litere și de înaltă cultură…
Sibiu, 2011, Gheorghe Apetroae Sibiu
FELIPPA, ÎN CĂUTAREA PRINȚULUI
Gheorghe Apetroae Sibiu
Dar iată că, de spaţiile în turcoaz/
din ascunzişurile madeire,/
în zborul ei senin , desprinsă ,/
la ne-ncetata princiară rugă,/
pe-o luntre-n lungi cărări de vise,/
de largul zărilor deschise/
se depărta – n ocean cu- n gând/
de drag de prinţ , la fericirea lui,/
spre-al revedea cât mai curând,
o gracia şi nobilă, Felippa…/ ..
.valsa pe ape, lebădă în rătăciri,/
de o furtună, spre Levant, cuprinsă – /
chemarea stinsă – a prinţului: /
iubirea ei, iar ea, iubirea lui de mir …/
spre el, un fulger o – ndrepta ,/
de ultima-i, în zacere-i, dorinţă…/
Din Porto Santo, spre Levant,/
Ofelie norvegă, mării balerine,/
neliniştia-i zvonea , pe rând,/
Azorele din larguri ametiste,/
corabia pe ritm de val, în vals/
cu valurile -n brize fluorine…/
Felippa petrecea cu serile acum , /
învăluind faleza-n sfintele tăceri,/
precum un nor în lazurii culori/
apusul pregătea pe apele în vuiet -/ …
o întoarcere milerică în suflet /
la prinţul, suferind de revederi …/
Valsa: o lebădă stelară-n rătăciri/
şi prinţului, durerile aprinse-i ostoia /
din deslușirea strigătelor, zarea… /
cu stăpânirea liniștei în cuget,/
ea-i asculta, adamică chemarea !../
Călătorea cu stele, pe valuri în magii/
pe-aceleaşi mări, prinţesa de Azore,/
iar trupul crin i se înmlădia /
în dansul ei ştiut numai de valuri!…/
nălucă a luminii, vrerile-i fugeau/
spre prinț , iar ea angelic le valsa /
în ochii zărilor cu irişii în crise raze /
pe cerul sideral beril şi realgar /
cu obrajii limonii, de înger blond /
şi buze rozasii, de nobile obârşii…/
… dorinţa Lunei reci din căutări târzii/
cu aripile-i largi de gând, în zborul frânt /
de lungi vegheri, pe valuri de topaze …
” din volumul ” Fulgerând tăcerea”,
ciclul ” Cântecul lui Cristofor” v
PRINŢUL CRISTOFOR I
În braţe cu spyrei şi kerrii, /
de vise mari adânci purtat,/
porni cu zorii pe Egee, prinţul,/
un doge cristic, spre Levant…/
În largul mării, lungi corăbii,/
călări pe valurile zării,/
cum stele pe-azuria boltă,/
un drum Selenei deschideau !…/
/El, ce-şi mâna în crezul vrerii /
iubirea unei noi Veneţii,/
lăsând romanticei Genove /
doar singur, dorul de lagună/
şi-un soare arzător, italic/
ce răscolea în ţărmul mării/
pelagicul nisip , în cântec,/
zorea închis în scoica vieţii…/
El, Cristofor, de Quinto, prinţ/
un tânăr doge marinar /
de mare rang, pe o galeră /
ce rupea zarea diademă , /
cântând a lui nefericire,/
unei corăbii genoveze!…
îşi adâncea în gând magia, /
cum largul, drumul egeean…/
Absenţa fragedei Felippa, /
o tânără prinţesă – zână, /
cu chip de crin şi trup angelic /
în simetrii sfinte, divine,/
îl cuprinsese şi i-o cântă /
cu glasu-i orfic, ritmic, marea… /
Ea, chinul lui şoptit i-ascultă /
şi- a lui credinţă vie , cerul,/
în dans de valuri cu smaragde/
corabia -n ruperi, grăbită, /
purtând prinţul îndrăgostit/
spre cheiul nobilui Levant…./
PRINŢUL CRISTOFOR II
– De unde-i el? – E fiu de Albisola !../
ţinut sub cer azur, /
de-ntinderi portocale…/
cândva, trecând pe străzi, /
la Boliasco, singur…/
vesel, se prezenta /
cu ” prinţul de Chiavara”-/
ţinut italic, pururea în soare…/
Mulţi îl ştiau că e de neam/
regal, urmaş ales /
al regelui din Quinto !../
Chiar şi Savona şi-l dorea al ei !…/
Îi desfira pretura, /
viţa princiară!…/
Deşi,unii, ziceau că l-au văzut /
copil, trăgând de sfârcul
unei pripăşite bone,/
vestala străzii, în Pindello !?../
Dar el, ajuns, în ani, acum /
de prea devreme /
iubit de ape , de Eldorado, rege, /
n-avu a recunoaşte-alt paradis
decât Genova ,/
veşnic însorind,/
în valurile nalte, miile de vele,/
acolo unde adăstau, /
cum stelele,/
galerele înalte, lunge caravele… /
de unde-i tatăl său, vestit /
nobil în rang,/
Domenico Columbo !?!?…….
De-acolo îşi scruta prin zodii, /
nesfârşirile, copilul Crist /
atras de cântecul /
cu voci sirenice-n răsunet
de sacre cântătoare păsări-/
valuri înalte în smarald
şi alabastre de mărgean /
purtând în glasul lor pe prinţ /
într-un balet de vis , /
pe-al lirei mării, nesfârşitul vals,
ritmând rivere-n ţărmul egeean…
Îl fericeau pe prinţ cărările
ascunse, tot cele ne-ncepute,
tot mai dorit de-abis şi de neant,
dorinţa de a – şi revedea
castelul princiar acum pustiu,
în nobilul Levant !…
din ciclul ” Cântecul lui Cristofor”,
în volumul de versuri” Fulgerând tăcerea”, G.A.S.
LEGĂMÂNT ASTRAL –
Gheorghe Apetroae Sibiu
Timpul , purtând pe braţe cerul de roze, cugetă despre sine în altarul entropic al genunei şi despre lumina luminii,.. pământul, cum să-l ardă în purpura rugului, cu lumina cu care îi cunună albastra lui ţărână…În memorie , rămânându-i doar somnul – şi asfinţitul îşi va robi visele altarului cu chipurile celor dispăruţi…
Brăzdează în el – timp fluvial de jar al adâncului de cer, arborii ce vâslesc cu istoria stelelor, erele ştiute numai de zeii altarului, prea nepăsători…Pe crestele primelor brazde în cer germinează , de la început, neînceputul, spre marea întoarcere la pacea astrelor, o tot febrilă renaştere…De sub brazda plugului stelar , sufletele albe ies şi râd azurului rătăcit printre pietre…
Rămase-s bolţii, doar tenebrele trecerilor prin labirintul muzelor ..
Păsările soarelui cântă în zborul lor cu lire eritrine de milerice raze , privesc ecstatice în oglinda de nisip a mileniului de pâine fârâmiturile de pe mesele depărtate de tâmplele trecerii tale , ale lor şi , a le ciuguli, îşi scutură aripile numai de cuvintele triste ,rătăcite prin lava uitării cu ritmul luminii….
Tot, Timpul , cu cormanele antropomorfe, arată pământului ce-i rodnicia, întoarcând dinspre fiecare dimineaţă de primăvară umbrele în noile morminte, buchetele astrelor de crini…E rodul cerului greu de laudă şi munca , şi-a împlinit-o, El, în merele zăpezilor celeste…
Cerberul cu dinţii de lapte, locotenent cu săgeţi înflorite pe arcuri de clipe săgeată mereu dorul ţărânei însărcinată de primii semănători ai cerului, drumul spre Hades în chinurile facerii telurice, ale grâului, în spicele soarelui tainic…
Plugul cerului frămîntă în vlaga trecutului şi din înmuguririle astrale cresc tulpinile de gând ale stelelor, rodind noi zboruri pe zările limpezite de liniştea mormintelor stelare, în sângele luminii, cu miresme de coacere ale lanurilor, în freamătul de împlinire a vântului orfic…
Umbrele cerului sunt zilele furate de vânturile astrale, halouri de fulgere crisoberile în dansuri frenetice cu veşnicia şi în eterne depăşiri cu trecerea flăcărilor….
Ochii stelelor privesc aurorile propriilor nevederi, iar pleoapele lor sângerează în aripile păsărilor tăcerea şi iar tăcerea şi din nou tăcerea…
Nebunia luminii s-a cununat în altarul timpului cu dorinţa vieţii din tenebrele ţarinei, iar zorile, mereu altele la porţile timpului, înrourează dimineaţa serii… G.A.S.
GHEORGHE APETROAE – SIBIU
“ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR, 18 ”
LA PORTO SANTO
Felippa, din Levant, în vis
cu mlădierile-i în valuri
sub cerul nins de ametist
pe- alesul ei şi-l duse cântec
în dezmierdări şi dăruiri
pe lunga caravelă Sfinx
în paradisul Porto Santo …
o insulă-n strai andaluz,
şi floare-n braţul ei, Azore,
al Madeirei , vrerii, Eden !…
… acolo zorii ninşi pe zare
se sparg de stânce arenii,
aşa cum stelele, de haos!…
Şi, ea-şi alege neuitarea
în el, icoană -n roze crome…
acolo, ea l – aşează prinţ,
stăpân castelului şi legii,
de argilii şi-agate marmori…
Când cerul tot în sine-i cade
pe braţe frânte din lumină
în dezmierdări pure, fierbinţi
spre arzătoare, noi dorinţi,
cu pătimiri sfinte -n săruturi
Felippa -n El, e şi mai mult
prelinsă-n lacrimi, înger, firii
de gând al inimii din astre,
rămaşi în cer şi în simţiri
de sânge-i, clocotind fiorii
un trup cu El, un singur suflet
ţinut de drag, ea e-n iubiri !…
Visa ,el, Crist…, un vis al ei,
ea , lui, oceanul fericirii ?!…
Gheorghe Apetroae Sibiu
” ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII ”
PLOAIA
Adusă-i nopţii ploaia într-un cu-vânt de linişti,
pe umbra razei pure, demonice dorinţi …
se-mpăduresc pe zare colinele crisale
cu flăcări celestine, s- aprind crisoberile,
să-şi crească-n cer syringii ,
noi albe sfânte taine !…
Sălbăticesc cyanic , se- agăţă-n stei în ploaie
spre-a re-nflori stibinic un cer de-nfiorare,
să se încline vremii în plânsete de raze
se-mbracă-n înflorire, reci, fragezi, liliecii…
ei, în cunună-ţi prinşi cu clipa, să-ţi rănească
crin duhul amăgirii, să-nsemne-n cer iubire
cu sânge de fecioară în chipul de petale, …
o isabelă floare !…
Prin luminişuri clare, ieri candele, azi stele,
mai trec, spre a-ţi sfinţi în tropot, ploi rebele…
căzute calde – atunci, să te înfioreaze,
băltesc azi în visări pe lunci, cum stele reci la glezne
ce-n vuiet înfloresc şi azi în râuri , liliecii
bătuţi în roz-marin, cu lacrimi, şiroind,
sfinţiti în rugi…, miresme !….
Gheorghe Apetroae – Sibiu
III. TEMPLE ÎN FLĂCĂRI
CURCUBEUL FIRII,
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Eşti lut de fluture în vântul
clipei calde de lumini sedus,
în şerpuirea nopţii lungi,
de fulgii care-ţi bat sfioşi
în geam cu cerul coborâţi
în tine, despre linişte-ţi vorbind !…
un văl brocard de tainice urzeli
cu acele de flori, adânci fiori-
veşmântul serii criste în culori
croieşti pe sânii cei rotunzi
cuminţi,de ceruzea ai zânei
stropiţi cu sânge de plăceri !…
pământu-l ţii departe sub călcâie
şi-un deget de prinţesă îl mângâie
cu alte mari aprinse umbre
din Tot să le aduni, le cânţi în tine…
de-apus te-nfricoşezi şi te-nţeleg
că singur eşti în Paradis
şi… poţi veni lesne în Sine….
un tribunal decide să-ţi primeşti
felicitările cu şnur în cruce
când spada-n voie-ţi taie alămind
cu capătul adânc în simţul tău infipt
un arc de cer, din curcubeul firii!…
G..A.S.
BASARABIE, BUCOVINĂ!..
de Gheorghe Apetroae Sibiu
Mater dolorosa:
– Basarabie!… Bucovină!…fiice tribune
auguste, vă vreau lângă mine
glorii latine – prințese mândre de grai
și de rai, etern românești !…
Mamă, vouă – din trupul meu și din suflet-,
cu oful vostru în al meu cuget
vă chem cu durere să vă cuvânt:
…liberă largă spre acasă vi-i calea
de sânge și grai, de dor şi de plaii!…
de Sfântă Unire în demers ceresc,
ruga înțeleasă v-o ascult și-mplinesc!…
Într-o aură de dor, codrii şi ţarinile
vi le-am cuprins cu legea din fii,
iar mormintele străbune vi le-am
primenit cu recunoștință, în crini!…
…coroana lui Ştefan – resfințită
cu stele de flori și-aurită-n cuvânt
v-o port boltă de slavă și neam
unui singur românesc pământ!…
Mirese de suflet, de port şi de grai,
vă vreau pe vecie române în mine,
curate și sfinte, pline de împlinire
pe o singură strămoşescă glie!…
…Copilele mele nefericite-n trăiri,
iubitoare și doritoare de mamă,
în adevărul soarelui meu,
Unul!… vă cunun pe amândouă!…
Cu glasul unei singure inimi , azi
vă doinesc și îmi veniți cu cerul senin!…
– la obârșia voastră, reveniţi!…
– Basarabie!.. Bucovină!… fiicele mele,
mamă în iubire și în plină putere,
să scap de suferință și de durere
petrec cu voi și în alaiul divin
Tricolorul , Unul, vi-l port în rost,
înhăruit cu nemărginită credință…
cu Adevărul vi-l înalț în destin!!!..
Gheorghe Apetroae Sibiu
ANIMA MUNDI
Ești rugul care arde cu credința
oricărei neființe pierdută în ființă-
albastre arce-n unde de lumină
răsfrânte în oglindă, umbrelor aprinsă…
Tu, Anima mundi, o liră divină,
un susur lin de izvoare celeste,
sfintele altare deschise în ferestre,
te-nalți tulpină de cuget senină!…
Tot tu, plăcerii, în temple nezidite
împarți iubiri prin groază despărțite
și le oferi ca jertfă eului banal:
ambrozii în pocal cu-arome de cuvinte!…
Toți zorii ruginiți, umbriți de vreme,
prin tine curg cu unde de plăceri
sî-ți coloreaze vise… Jerbe de dureri
ți-acopăr ochii arși în lacrimi de stele…
Pleci dintre noi ca să ascunzi în cer
harul razelor tale slobozite la vamă…
de aripile tale, norii se destramă,
pe boltă te arunci cunună de mister!….
Simțirea curată o sorbi din pocal
să uiți crisă secunda pură sub soare,
Totul, în cer, dedus din El, mișcare,
etern în El, răgazul cu un destin astral!…
Gheorghe Apetroae Sibiu
Din volumul ”Despre neînceput”, Editura HERMANN, 1992
DEMERS FAUSTIAN
Gheorghe Apetroae Sibiu
.. cu ochi de stele în izvoare,
un meteor pe seri căzut
plin de mister şi-mpătimit,
veghezi la orice asfințit!…
ceri sacrul clipei efemere
și-o scapi de un necunoscut
scoți din implozii, viaţă, vremii
și grai iubirii de absurd…
te-acuzi și când te ştii în rai,
sorbind din pleapa clipei mari…
trânteşti de stâncă… de paradă,
tot începutul ei de slavă…
slujești celui divin, bând vin,
din mers repeţi cu El trecutul-
magistru, zămislit din El
sapi în imens, neînceputul!…
te-alinţi femeie care… eşti
neîmplinită-n chip cu gândul,
de braţul lui, când strâns te prinzi
din sânge ca să-i sorbi pământul…
şi de aceea eşti în chinuri,
cea care, neştiind ce eşti
cu flăcări… ca să te sfinţeşti
împarţi infernul la poeți! …
mai cânţi cu îngeri pentru roze,
acolo sus când rătăceşti
în bucuria că trăiești
cu-n visător, necunoscutul!…
– Dar Tu, ce faci?.. prezent și singur
de toarta cerului desprins,
bolnav și prins în rugăciuni
joci clipa lui cu ne-nceputul!…
și cazi letargic dintr-o slovă
într-un magnetic necuvânt,
sporind simţirile în linişti,
sorbind din sânii lor alt gând!…
ca să te-ntreci cu- al clipei vis,
tot alte flăcări să aprinzi,
arzi în iubiri și în şoptiri
netimpul dragostei de îngeri…
și-agonic cânţi psalmul în zori
seminţei cerului din fire –
un legământ i-acorzi şi-n rod,
crești clipa-n calda-i retrăire!….
Boroaia , 5 septembrie,1963