Coborim noi din ele? Coboara ele din noi? Marturisesc ca nu stiu care teorie o fi cea exacta, desi mie unuia greu imi vine a crede ca noi descindem din ele. Oricum, ca-i laie ca-i balaie, un lucru sigur este ca avem ceva in comun cu acesti presupusi strabuni ai nostri: acel lucru in care si noi si ei excelam este imitatia, maimutareala. Ce face maimuta? Maimuta se maimtareste. Daca eu ma postez in fata unei gorile, unui cimpanzeu, unui urangutan sau unui simplu simius vulgaris si ridic un brat, respectivul antropoid va ridica si el un brat; daca eu incrucisez bratele si apoi, in ritm rapid, suprapun cind dreptul pe sting, cind stingul pe drept, tacutul meu interlocutor va proceda asijderea; daca eu intind bratele inainte si le scutur cu putere, si maimuta si le va intinde inainte si le va scutura poate cu si mai voioasa vigoare.

Ei bine, luand drept pilda aceste trei figuri de gimnastica elementara, ma incumet, totusi, sa va indemn sa faceti poezii dar nu imitand, nu maimutarindu-va. Scrieti ce vreti voi, ce va vine voua in minte, in suflet si-n imaginatie, mai bine banalitati sau extravagante, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii chiar, bazaconii, enormitati, dar ele sa fie ale voastre. Nu pierdeti nicicand din vedere pericolul imitatiei, mereu la pinda, nu mai putin de veghe decit spinul din calea voinicului, tendinta tot atit de fireasca a omului ca si maimutei. Sociologi ca Gustave Le Bon, Gabriel Tarde si Elias Canetti i-au studiat legile si i-au constatat universalitatea, statornicia, periculozitatea.

Nu repetati, nu imitati. Nu jucati rolul pe care, in deplina vinovatie, il implineste la masina de scris foaia de hirtie subtire de culoare inchisa numita carbon sau indigo. Sa stiti ca usor nu va va fi, citusi de putin, intr-atita este omul o fiinta repetitiva, imitativa, mimetica. Veti avea de luptat cu artificialitatea, vrajmas tenace, de infruntat un microb a carui saminta e congenitala omului dar de zor devine virulent pentru oricine ia temerara hotarare de a scrie (si, cu atit mai virtos, versuri).

Indraznesc totusi sa va implor: nu scrieti dupa tipic, nu fiti papagal, maimuta, hirtie carbon. Si nu scrieti spre a face placere altora: colegilor, tovarasului profesor diriginte, prietenilor, vreunei fete (respectiv vreunui baiat), parintilor, redactorilor de reviste, persoanelor influente, mai stiu eu cui; ci numai voua insiva. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are sa se spuna. Gustave Flaubert – un priceput, neindoielnic – spunea ca pentru un scriitor singura posibilitate, singura sansa de a realiza ceva frumos si valabil este sa astearna pe hartie numai ceea ce ii place lui. Iata verificarea: sa-ti placa, sa fii multumit in primul rand tu insuti. Fiti, din acest punct de vedere, egoisti: straduiti-va sa “dati” numai lucruri pe care le veti fi scris cu placere, cu ochii cugetatori ai inimii indreptati spre launtrul vostru.

Cuvantul poet este de origine greaca, el se trage dintr-un verb (poiein) care inseamna a face. Auziti, iubiti poeti incepatori? Poetul, asadar, nu este acel care imita, care copiaza ori reproduce dupa model, dupa sablon; el este acel care nascoceste, face, creeaza. Poetul e facatorul. Nimanui verbul acesta extraordinar – a face -, nici unei alte indeletniciri nu-i este mai propriu, mai afin. Nimeni nu-l poate intrebuinta in mod mai legitim si cu mai multa autoritate decit poetul.

De aceea si este de drept cuvint poetul o fiinta mindra si negresit curajoasa. Cum altfel ar putea sa fie unul care din neant scoate existenta, ritm, armonie si frumusete? Nu-i vorba de orgoliu in sens copilaresc si mundan, cum s-a intimplat chiar si cu unii mari poeti, cu Macedonski al nostru de pilda. Ci de o mindrie constienta, interiorizata, foarte discreta dar si foarte ferma. Ea il va impiedica pe adevaratul poet sa decada pana la starea de imitator, de versificator mecanic si nu-i va ingadui sa uite nobila-i obirsie etimologica, marea-i raspundere artistica si nici ortacia cu alde Petrarca, Goethe, Baudelaire, Eminescu, Pasternak, Holderlin, Shakespeare si Poe.

Iata ca suntem, gindesc, in masura, revenind la punctul nostru de pornire, sa incercam a formula o definitie a poetului: Poet este acel care dovedeste 1) ca omul nu-i tot una cu maimuta, 2) ca nu-i sigur ca omul se trage din maimuta, 3) sau ca, in orice caz, de s-ar trage cumva, apoi dubiu nu incape ca provine din niste maimute foarte destepte si hotarite a sari peste discontinuitatea dintre cele doua soiuri, peste acea veriga lipsa care atit de mult ii incurca pe antropologi.

Nicolae Steinhardt – In atentia tinerilor poeti debutanti

Monolog polifonic

iarbă de fier mâncată de vitele slabe ca să fie tari

au mâncat pân’a fost foamete fără să se îngraşe

fiare de lemn să ţină pădurea captivă pana se uită izvorele-n ceruri

în oglinzile lacurilor, în ochii căprioarelor ce s-adapă…

nu creşte o frunză

scârţâie tabla copacilor – dintr-o eroare

nici un fir de iarbă nu-i ascuţit, deşi a fost

nu mai ascultă alinierea pomilor. nu vede. nu aude

s-a culcat sub cerul înstelat de copite

pe-o bucată de beton a rămas scoarţa pământului întemniţat dedesubt

ruginitele balamale cresc veşnic

pe bordura unei alei din pădure o gărgăriţă confuză se odihneşte

la un concert de ramură ce scârţâie

condamnând întunericul cu un fruct ciudat ce arde

o bucată de cer între tâmple albe

câteva pete de culoare

azvârlite ici şi colo

la pura întâmplare

nişte nori cu umeri grei şi bătrâni

o vrabie moartă – toţi ucidem vrăbii măcar o dată în viaţă

şi toţi suntem o vrabie

arcuită de suflet

pe o floare doi fluturi

„şchiopi” de o aripă – fiecare,

iar ochii mei

învaţă să zboare din carne.

Tablou – Ramona-Sandrina Ilie

Foto: Dan Colcer

cum umbrele lumina o-nvăluie în formă

şi-apare ce de altfel nu se putea vedea

atunci cand dintre toate, tu eşti aşa departe

conturul fără margini, în forma lui deplină:

stridentă dintr-o dată

e-ntreagă lipsa ta

Ce trist amor

Să vrai,

Să stai,

Cu cei ce mor.

Şi ce avânt

Să treci,

Pe veci,

Într-un mormânt.

Ce fără rost

Trăind,

Gândind,

De n-ai fi fost.

Şi ce cuvânt…

Mister,

În cer,

Şi pe pământ.

.

George Bacovia

.

La mulţi ani, Calibro!

să pot să-ţi spun

ce nu eşti pentru mine

până acum te-am văzut

în genunchi, plânsă

întoarsă pe dos

şi uneori am crezut că eşti fericită.

chiar nu ştiu

ce a rămas din tine

să nu fie şi al meu

totuşi

mă sperie să-mi imaginez

că o să vrei

să-mi răspunzi sincer

într-o zi

Mircea Crişan

Şi mai cred că am dublul vârstei mele.

Pământul meu e mult mai bătrân,

Cerul meu e mult mai întins,

Stelele mele sunt mult mai multe,

Oceanele mele sunt mult mai adânci,

Munţii mei sunt mult mai înalţi.

Zilele mele sunt zile

Iar nopţile mele sunt nopţi

O separare clară între două vieţi

Una trăită ziua

alergând printre oameni,

Una trăită noaptea

călătorind printre stele.

Mai mult sau mai puţin.

…

parcă m-am născut

în secunda în care

ai plecat

şi abia atunci

mi-am dat seama

că-mi pot închide ochii

şi
chiar te pot visa

.

de prea puţine ori am sanctificat cuvântul

de prea multe ori am sacrificat femeia

ca idee pierdută

re-trasă în cara-pacea plăcerii

poate
într-o primăvară

îmi voi curăţa iubita

ca via

de toate literele pe care le-am lăsat

să crească pe ea

ca vâscul

.

Frânturi din poezia lui Mircea

.

Amănunte despre cazul disperat al campioanei europene la patinaj viteză – AICI

.

Şi un rezultat AICI

Filmuleţul de la ACASĂ TV – AICI