pădurea de fier

iarbă de fier mancată de vitele slabe ca să fie tari

au mancat pan’a fost foamete fără să se îngraşe

fiare de lemn să ţină pădurea captivă pana se uită izvorele-n ceruri

în oglinizile lacurilor, în ochii căprioarelor ce s-adapă…

nu creşte o funză

scarţaie tabla copacilor – dintr-o eroare

nici un fir de iarbă nu-i ascuţit, deşi a fost

nu mai ascultă alinierea pomilor. nu vede. nu aude

s-a culcat sub cerul înstelat de copite

pe-o bucată de beton a rămas scoarţa pămantului întemniţat dedesubt

ruginitele balamale cresc veşnic

pe bordura unei alei din pădure o gărgăriţă confuză se odihneşte

la un concert de ramură ce scarţaie

condamnand întunericul cu un fruct ciudat ce arde

dor (de tine)

cum umbrele lumina o-nvăluie în formă

şi-apare ce de altfel nu se putea vedea

atunci cand dintre toate, tu eşti aşa departe

conturul fără margini, în forma lui deplină:

stridentă dintr-o dată

e-ntreagă lipsa ta

putina culoare: variante de Header

oricum nu se potrivesc ca/s mici, sarace/n pixeli, da dupa mintea mea ceva de genu s/ar potrivi mai bine (viata colorata/n poezie. poezia e o galerie de imagini in cuvinte )

 

Limbi vinovate

De ce-aţi amestecat literele?
Limbi vinovate de pe care se scurge scuipatul
De ce limbilor –
De ce v-aţi făcut vinovate
De ce-aţi comis asemenea păcate?
Când privirea zâmbeşte toate limbile se unesc în aceeaşi poveste.
Când privirea furtună, vorbele-s condamnate
Limbile-s de prisos, nu-i una mai bună.
Când vorbele tac toate în mine cuvântă
Oamenii’ntreabă ce-am, tăcerea-mi se’avântă.
N-am înţeles deşi te-am auzit
De mici vorbim aceleaşi cuvinte
Tu în lumea ta,
Eu în lumea mea
Ţara ne uneşte şi neamul, şi glia.
Colindăm când pe munţi când prind şesuri
Călcăm sub picioare acelaşi pământ,
Dar mereu ne despart înţelesuri.

convorbiri cu Octavian Paler. 9 februarie (pg.85)

” Să vă spun ceva amuzant. Mă caută într-o zi la telefon un domn din Chicago. Un roman în casa căruia am fost în urmă cu vre-o unsprezece ani. Din vorbă în vorbă, d-l Bălan mă felicită pentru un text apărut într-o publicaţie romanească din America; text preluat de pe Internet şi “din cateva jurnale din ţară” îmi precizează interlocutorul meu. Pana atunci discutasem banalitaţi. Presimţind că e ceva în neregulă, îi cer domnului Bălan lămuriri. “Despre ce text e vorba? Nu cumva se cheamă “Paradoxul vremurilor noastre”? (Cu vre-o jumătate de an în urmă, m-am trezit cu o revistă din Canada care publica, sub semnătura mea şi chiar cu poza mea alături, un text care nu-mi aparţinea, avand acel titlu.) “Nu, nu, zice domnul din Chicago, convins că-mi face plăcere să aflu noutatea. Se cheamă Interviu cu Dumnezeu”.  Am rămas blocat. Apoi, asigurandu-l pe cel care-mi daduse “vestea” că n-am fost niciodată în Ceruri, l-am rugat să-mi trimită şi mie “interviul”,  ca să văd cum m-am comportat în calitate de reporter metafizic.

Omul mi-a trimis un xerox. Iată, vi-l reproduc.

Interviu cu Dumnezeu, de Octavian Paler

 - Ai vrea să îmi iei un interviu, deci…zise Dumnezeu?

-Daca ai timp.… am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; că îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?

-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;
sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.

-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…”

Suntem!

Înmărmurim pietrele
Înfrunzim iarba
Mişcăm mişcările din inima roţilor
Ţiganilor le-au crescut zâmbete
Din mâinile moţilor.
Viitoare vremi leagănă pe braţe primăvara
viitorului ce trece pe acum şi moare.
Înmărmurim marmura treptelor
Însufleţim perechile suflet
Înviorăm arcuşul viorilor
Cântăm cuvinte cântului
Suntem pământului suflet
Şi sare pământului.
Înmărmurim lumina pe raze
Şi’o ducem în suflet şi-n case
Prin flori şi prin vaze
Înmărmurim soarele’n raze.