pădurea de fier

iarbă de fier mancată de vitele slabe ca să fie tari

au mancat pan’a fost foamete fără să se îngraşe

fiare de lemn să ţină pădurea captivă pana se uită izvorele-n ceruri

în oglinizile lacurilor, în ochii căprioarelor ce s-adapă…

nu creşte o funză

scarţaie tabla copacilor – dintr-o eroare

nici un fir de iarbă nu-i ascuţit, deşi a fost

nu mai ascultă alinierea pomilor. nu vede. nu aude

s-a culcat sub cerul înstelat de copite

pe-o bucată de beton a rămas scoarţa pămantului întemniţat dedesubt

ruginitele balamale cresc veşnic

pe bordura unei alei din pădure o gărgăriţă confuză se odihneşte

la un concert de ramură ce scarţaie

condamnand întunericul cu un fruct ciudat ce arde