Înmărmurim pietrele
Înfrunzim iarba
Mişcăm mişcările din inima roţilor
Ţiganilor le-au crescut zâmbete
Din mâinile moţilor.
Viitoare vremi leagănă pe braţe primăvara
viitorului ce trece pe acum şi moare.
Înmărmurim marmura treptelor
Însufleţim perechile suflet
Înviorăm arcuşul viorilor
Cântăm cuvinte cântului
Suntem pământului suflet
Şi sare pământului.
Înmărmurim lumina pe raze
Şi’o ducem în suflet şi-n case
Prin flori şi prin vaze
Înmărmurim soarele’n raze.
mai 3, 2008 la 8:36 pm |
SeniorRu CălătorRu, ai poezii atât de sensibile, frumoase şi dureros de adevărate, încât de multe ori cred că eşti din alt secol.
mai 3, 2008 la 8:51 pm |
Eu sunt băiatul cu urările
Bine ai venit, CălătorRu, sper să ai parte de cele mai frumoase poezii care să ni-le împărtăşeşti şi nouă.
mai 4, 2008 la 8:09 pm |
dupa cateva zile frumoase “acasa” la Prejmer, m/am reintors acasa la Hunedoara, acasa la viata de aci, cu blog cu tot
totusi eu vreau sa cred ca apartin mai mult viitorului decat trecutului.
Isabelle, timpul ma bulverseaza si pe mine. sunt de ieri si de azi si de maine
multumesc Calibro, asa sper si eu. cu siguranta voi impartasii, mai ales ca voi sunteti niste scumpi care laudati cu darnicie
si cui nu/i place sa fie bagat in seama sau laudat? 
mai 4, 2008 la 8:48 pm |
Bun venit!
Călător, călător, da’ totuşi
Călătoreşti şi în timp, asta nu poţi nega. Trecut, viitor. Este normal. Toţi facem asta.